selfLoveprojectŞtii foarte bine câte veşnicii mi-au trecut prin suflet şi prin minte şi, de fapt, prin întreaga fiinţă, în numai un an şi ceva. Spunem atât de des “mă gândesc la acel moment şi parcă a trecut o viaţă de atunci”. Pentru că bagajul nostru ancestral, literar şi educativ are în fişa postului prezumţia conform căreia într-o viaţă întreagă sunt reprezentate din belşug şi durerea, şi dragostea, şi nefericirea, şi bucuriile autentice, şi renunţările, şi obsesiile, şi vindecările, şi lecţiile…

Să fie vreo şaisprezece luni sau mai bine în care am trăit toate astea cu intensitatea adunată dintr-o existenţă ca ciclu complet. Sau mai multe… Numai că în ceea ce priveşte strict povestea ta, nu pot să mă gândesc la perspectiva dragostei ca încătuşare şi dependenţă făcând abstracţie de tema fundemantală care a grevat întreaga mea devenire sentimentală: sindromul abandonatului. Şi nu-ţi voi povesti despre asta făcând apologia celui dependent, celui ce sufocă, celui ce ameninţă sau distruge din nevoia de dragoste din partea celuilalt/celorlalţi şi dintr-o pură şi distrugătoare lipsă de dragoste pentru sine. Doar că una dintre lecţile mele recente mă ajută să nu-l mai codamn pe nenorocit. Nici să-l compătimesc, nici să-l judec, nici să-l batjocoresc, nici să-l dispreţuiesc. Ci să-i înţeleg procesele şi să-l îmbrăţişez ca pe orice alt fel de suflet, ca pe oricare altă înfăţişare a dumnezeirii.

Noi, abandonaţii, ca majoritatea celor loviţi de întâmplare ad initium şi mult prea devreme pentru a se putea cumva adăposti de ceea ce li se întâmplă implacabil, ne îmbrăţişăm durerea. Şi asta, din cauza mijloacelor rudimentare pe care spiritul nostru le are la dispoziţie la început de drum, în niciun caz în scop terapeutic sau binefăcător. Ce vreau să spun. Că pornind în viaţă fără să-i înveţe nimeni să se iubească şi să simtă, copiii care au neşansa să trăiască drama, de orice natură, din plin şi foarte devreme, vor alege, în cele mai multe cazuri, să-şi confunde drama cu propria existenţă şi să ajungă s-o iubească. Să-şi aline durerile şi mereu noile eşecuri, de natură sentimentală sau nu, la adăpostul durerii iniţiale, dezvoltată şi adâncită pe parcursul vieţii.

Copilul-victimă reală devine adolescentul şi maturul-victimă alimentată şi îngrijită cu dragostea pe care ar trebui să şi-o acorde sieşi. Groaza, spectrul noului şi perpetuatului abandon, dau drumul balaurilor insecurităţii. Cum să iubeşti firesc omul care e acum lângă tine din moment ce alţi oameni, înainte lui, au fugit mâncând pământul dintre braţele întinse cu dragoste şi apoi transformate în cleşti care mai degrabă ar fi sfâşiat ceea ce iubeau decât să dea drumul şi să respire acelaşi aer, doar că la numai un pas distanţă? Inexistenţa unuia dintre părinţi, moartea unuia dintre ei, divorţul părinţilor, plutirea neîngrijită a navetei permanente între părinţi separaţi, lipsa din abundenţă de acasă a unuia sau ambilor părinţi… Toate astea sunt abandonuri devenite aproape “clasice” în degringolada contemporană a întregii omeniri.

Şi din păcate sindromul abandonului nu se naşte doar de aici. Imposibilitatea comunicării, lipsa de empatie şi de înţelegere, pedepsele exagerate, nedreptatea (of, micile şi dureroasele năpaste pe care numai Tom Sawyer şi Huckleberry Finn le-ar fi putut înţelege şi care făceau din perspectiva fugii de acasă un adevărat liman al tuturor suferinţelor tale de copil…), demersurile educative aplicate prin veşnica şi exasperanta strategie perdantă a comparaţiilor cu copiii vecinilor sau ai colegilor de serviciu, interdicţiile nefundamentate, şantajul sentimental parental, toate astea sunt doar alte şi alte forme ale abandonului. Fiecare dintre aceste umbre pe care mulţi maturi le trec cu vederea şi le practică doar pentru că şi ei vin de pe un drum mai mult sau mai puţin asemănător conţin potenţialul aproape garantat al unei singurătăţi profunde în sinea copilului care le experimentează.

Şi cum să nu devii o peliculă de plastic pe tot ceea ce speri că, în sfârşit, te va scăpa de singurătate, de singurătatea din propriul suflet pe care-l ignori şi-l neglijezi, poate (din nou) pentru totdeauna? Cum să nu iubeşti schizoid şi bipolar atâta vreme cât potenţialul noului abandon este una dintre pincipalele tale preocupări încă din faza iniţială a fiecărei noi încercări? Cum să nu treci de la o extremă la alta în condiţiile fricii atotputernice care-ţi guvernează fiecare gând şi fiecare gest? “Omule, maturizează-te!” E un îndemn care sintetizează atât de des concluzia la care ajunge după o vreme orice partener sufocat. E, totodată, expresia neputinţei sau a incapacităţii de înţelegere sau a lipsei de fundament prin care “sufocatul” aruncă prosopul alb al eliberării pentru el şi năframa neagră a noului abandon pe umerii partenerului devenit agresor prin însăşi natura esenţială a victimei.

“Omule, maturizează-te!” poate suna uneori a zeflemea, a vorbă în doi peri aruncată de un spirit aparent superficial. Are un efect cu atât mai dureros când vine din partea unui partener care, la rândul lui, celălalt ştie că se confruntă cu propriii demoni de te miri ce natură. Dar nu este replica aceasta vechiul îndemn rudimentar, nefundamentat practic şi educativ al părintelui care şi-a abandonat creaţia la nivelul empatiei şi susţinerii efective al procesului practic de maturizare? “Nu poţi obţine nimic în viaţă fără efort şi fără muncă susţinută!” versus “Maturizează-te!”. Aproape amuzant, nu?

Ne suntem nouă înşine datori cu dragoste autentică, negrevată de durere şi suferinţă cu potenţial de confuzie între iubire de sine şi victimizare. Şi probabil că asta ne pot învăţa numai propriile experienţe, ceva cărţi şi, prin voia a ceea ce atragem, un suflet sănătos care să ne iubească şi dorinţa de vindecare, şi procesul, şi convalescenţa. Şi, poate, un an şi mai multe luni de care am putea avea nevoie ca să păşim din ce în ce mai sănătoşi în altă viaţă.

 

dependent loveIubire nebună, geloasă, euforică, iubire mistuitoare, fierbinte, dureroasă, pasională, iubire care pretinde, iubire care așteaptă, iubire care oferă totul și cere totul. Iubire care te face să te mistui de dorul celuilalt chiar și când sunteți împreună, care te-ndeamnă să vrei să te dizolvi pur si simplu în persoana iubită și să deveniți una și te face să simți că fără celălalt nu poți exista. Romeo și Julieta. Tristan și Isolda. Othello și Desdemona.

Romantic. Descris în mituri și legende. Tragic. Și da, foarte, foarte romantic. Și totuși…

Oare asta e iubire?

Citesc acum o carte care, din primele 50 de pagini, a urcat în topul listei celor mai bune cărți care mi-au trecut vreodată prin prin fața ochilor, mi-au atins inima și mi-au scăldat cotloanele minții cu fel și fel de înțelegeri și conexiuni. Se numește “The Road Less Travelled”, iar autorul este Scott Peck. La noi a fost tradusă ca “Drumul către tine însuți”. Este o carte despre conștiință și evoluție personală din perspectiva unui psihiatru luminat spiritual. E o carte despre drumul fiecăruia dintre noi prin viață, despre curaj, greșeli, lecții, auto-descoperire. Dincolo de orice însă este o carte despre iubire. Peck crede că nu există viață fără probleme, că nu există evoluție personală fără curajul de a înfrunta problemele și mai crede că nu există problemă care să nu poată fi rezolvată cu iubire.

Nu degeaba ne petrecem viețile căutând iubirea – undeva, o parte din noi știe că acolo, în iubire, putem transcede limitările, temerile, micimile existențelor noastre de zi cu zi și intra în contact cu acea parte din noi care e veșnic înțeleaptă, liniștită, în conexiune cu tot și cu toate. Paradoxul iubirii însă e că ea pare să se sustragă tuturor încercărilor noastre de a o prinde și de a ne agăța de ea. Cu cât ne dorim mai tare s-o ținem prizonieră, cu atât fuge de noi mai abitir.

Peck spune că de prea multe ori confundăm iubirea cu dependența. Cu o sinceritate dezarmantă, fără a fi vreun moment agresivă, povestește dialogurile lui cu clienți care suferă din dragoste și nu-și mai pot găsi liniștea după o relație destrămată.

“Nu vreau să trăiesc fără el/ea! Îi/o iubesc atât de mult!” 

“Te înșeli; nu îți iubești soțul/soția”

Ce vrei să spui?” răspune persoana furioasă. “Tocmai ți-am spus că nu pot trăi fără el!”

“Ceea ce descrii este parazitism, nu iubire. Când ai nevoie de alt individ pentru propria supraviețuire devii un parazit penru celălalt. Nu există alegere, nu există libertate în relația voastră. E o chestiune de necesitate mai degrabă decât de iubire. Iubirea este un exercitiu liber de alegere. Doi oameni se iubesc atunci când sunt perfect capabili să trăiască separat, dar aleg să trăiască împreună.” 

Dependența este, în viziunea lui Peck, o boală. Oamenii dependenți se simt pustii pe dinăuntru și sunt veșnic hăituiți de un sentiment că ceva din ei lipsește. Își spun că dacă ar fi iubiți ar putea fi fericiți însă nu-și dau seama că nu poți face din dragoste un obiectiv. Nu poți aștepta, în mod pasiv, să fii iubit, și nu te poți agăța de obiectul dragostei tale cu disperarea cu care un om pe cale să se înece se agață de un colac de salvare. Dependența este, de fapt, o lipsă de iubire pentru sine care își are, de multe ori, rădăcina într-o copilărie lipsită de iubire adevărată, de acea iubire care eliberează suflete, nu le îngrădește.

Peck mai spune că “dependența poate părea a fi iubire pentru că e o forță care îi face pe oameni să se agațe cu putere unii de alții. Dar în realitate nu este iubire; de fapt este o formă de anti-iubire. Te îndeamnă să ceri în loc să oferi. Caută să limiteze și să constrângă în loc să elibereze. În ultimă instanță distruge relații în loc să le construiască și distruge oameni în loc să-i crească”. 

Am regăsit în descrierea relației dependente și a acestei “false iubiri” atât de multe momente din propriile mele relații, dar și din relațiile prietenilor sau clienților mei. Cu toții cred că ne-am mințit la un moment dat că nevoia imperioasă de celălalt era iubire. Cu toții am trăit momente în care, în loc să ne lărgim granițele propriului spirit într-o relație, am ales să le micșorăm, să construim un zid de jur împrejurul nostru și al celui iubit, să renunțăm la părți din noi, sau să pretindem monopol în viața partenerului, doar doar n-o să pierdem dragostea niciodată.

Cred acum că adevărata iubire este cea inter-dependentă, cea  care te îndeamnă să crești emoțional, intelectual, spiritual și te face să-ți dorești același lucru pentru cel de lângă tine. Iubirea înseamnă libertate pentru tine și pentru cel drag. Iubirea înseamnă bucuria solitudinii fără frica singurătății. Iubirea nu te face să spui: “Am nevoie de tine” sau “Nu pot trăi fără tine” ci “Aleg să trăiesc alături de tine” cu certitudinea că singur ești un întreg conștient iubitor de sine și că prezența celuilalt în viața ta îți aduce bucuria de a-ți împărtăși esența cu un partener de drum, de a da și primi, de a experimenta în doi călătoria asta care se numește “viață”.

Mai cred că e nevoie de multă înțelepciune pentru iubirea inter-dependentă. Pentru a putea iubi pe celălalt fără a încerca să-l îngrădești, să-l schimbi și fără a-i permite lui să-ți facă ție asta e nevoie în primul rând să înveți să te iubești pe tine. Dacă încă mai tânjești după cineva care să te completeze și să-ți aline singurătatea doar pentru că tu însuți îți ești insuportabil, e semn că încă nu ai ajuns acolo. Dacă ți-e drag de chipul care te privește în fiecare dimineață din oglindă, dacă te bucuri de clipele petrecute cu tine și crezi cu tărie că meriți iubire și ești capabil s-o oferi în egală măsură, poate că a venit momentul.

Drumul spre dragostea de celălalt pare să treacă inevitabil prin dragostea de sine. Altfel nu se poate. Așa cred eu. Tu ce zici?

DSC_0806Alis: Am început blogul ăsta ca un dialog, ca o împartășire de experiențe, ale noastre și ale altora. La un moment dat, undeva pe drum, l-am abandonat. Experiențele ne-au luat-o înainte și rolul de cronicari pe care ni-l asumasem parcă nu ni s-a mai potrivit. Sau poate au fost atâtea întâmplări pe care nu găseam timpul sau cuvintele să le putem împărtăși.

Azi am simțit dintr-o dată că e nevoie de el din nou, că sunt iar pregătită să aștern pe hârtie ce învăț în fiecare zi de la alții, de la mine însămi și, mai ales, de la tine. În ultimele 6 luni am descoperit ce poate însemna conexiunea între doi oameni și în ce fel paradoxal distanțele fizice se pot transforma în apropieri intelectuale, emoționale și spirituale.

Anul ăsta ne-am făcut cadou 10 000 de km și un ocean între noi. Și ne-am mai făcut cadou și un soi de candoare, de aplecare unul spre celălalt, de comunicare la un nivel pe care nu-l știam posibil înainte. Am învățat în astea șase luni cum arată echilibrul dintre “împreună” și “separat”, cum e posibil să mă simt întreagă, liberă și totuși completă alături, lângă. Am descoperit cum doi oameni care se iubesc, se respectă și cred unul în misiunea celuilalt se pot ajuta reciproc să se transforme, să crească și să învețe chiar și, sau mai ales când se află fiecare pe un alt continent.

Anul ăsta descopăr valoarea lui “aproape” și aflu cu uimire că nu e deloc în antiteză cu “departe”. Aș vrea să înregistrez undeva toate revelațiile pe care le am în nenumăratele noastre discuții despre noi, despre lume, despre viață, trecut, viitor, iubire, copilărie, pasiune, misiune, sens, emoție. Mă simt în egală măsură elev care învață o nouă lecție în fiecare zi și profesor mândru să vadă că elevul său crește și se transformă.

Azi ți-am spus că aș vrea să readucem la viață colțișorul ăsta de Internet, martor al descoperirilor noastre despre noi înșine și al înțelepciunii pe care o culegem de la oamenii din jurul nostru. Ți-am mărturisit că simt cum alții ar putea învăța odată cu noi și că asta îmi dă chef și energie să scriu. Mi-ai spus că ai nevoie de o provocare, de o invitație la scris. Asta e.

Pentru mine cei 10 000 km înseamnă tristețe, bucurie, dor, întrebări, răspunsuri, răbdare, ascultare, planuri mai puține, emoții mai multe, solitudine, nu singurătate, apropiere, nu depărtare. Mai înseamnă și oportunitatea unei mari transformări interioare și o completă redefinire a ceea ce e iubirea și a ce poate fi o relație între doi oameni. Pentru tine ce înseamnă 10 000 de km?

 

Viorel: Am abandonat acest dialog pentru că probabil ne-am asumat funcţiile lui fără ca el însuşi să ne asume pe noi. Pe noi cei care eram când l-am început. Când tu tocmai te revendicai din capitolele principale ale revenirii la viaţă după o hibernare atât de liniară, dar atât de dureroasă, iar eu abia puneam primul pas, tremurat, nesigur, pe drumul către redescoperirea magicului ca ingredient potenţator al unei realităţi fericite.

Sunt dese momentele în care privim cu stupefacţie către acei doi oameni care, din fericire, se întâlniseră dar, din nefericire, erau fiecare la un capăt diferit al unui parcurs asemănător în esenţă.  Erau lucruri pe care nici măcar nu le puteam începe, necum să le mai şi continuăm. Şi cred că ăsta a fost unul dintre ele. Pe mine scrisul m-a ajutat mai mereu să mă mut din mine. De data asta nu mi-a mai ajuns pentru că despărţirea mea de mine trebuia să fie plenară, decisivă, revelatoare şi constructivă la început în mod reparativ şi abia apoi urmând o posibilă nouă perspectivă.

Ştii că îi datorez sintagma şi conceptualizarea “mutării din sine” dragului de Brad, care doar dacă asta ar fi făcut el bun la viaţa lui, merita măcar o canonizare micuţă, între prieteni. Nu mai puteam împărtăşi gânduri cu titlu de experienţă atâta vreme cât mie însumi nu-mi servisem atâta amar de vreme drept exemplu sau măcar mediu de reflecţie. Şi nu eram pustiu sau golit. Nu… Eram măcinat de furii şi poate descurajat de începutul unei descoperiri: faptul că ştiam foarte multe despre mine nu era nici pe departe suficient şi în niciun caz egal cu a controla efectele a ceea ce ştiam.

Zece mii de kilometri cu tine. Campionul en titre al relaţiilor interurbane dirijate programatic la dezastru goes to the next level. Am trecut la seniori, bagajul trist conţinând suma tuturor eşecurilor naţionale m-a calificat din oficiu la World Cup. Poţi să crezi că, încă din momentul în care ideea plecării abia începuse să mă viziteze, ştiam că nu voi trăi distanţa asta aşa cum o mai trăisem, cu dureri, cu lipsă de stăpânire, cu greşeli după greşeli, cu bănuieli, cu gelozii, cu o crudă şi neputincioasă nevoie permanentă de a şti, de a controla, de a influenţa… Mă voiam pe mine în fiecare neuron al celei de departe, în fiecare gând şi în fiecare gură de aer. Şi aşa am reuşit să transform până şi cele mai aprinse dorinţe şi cele mai calde gânduri în teamă şi sâcâială dusă la dezgust.

Pentru mine cei zece mii de kilometri înseamnă, în sfârşit, construcţie. Cu sens, cu misiune nici pe departe programată, cu multă energie bună şi niciun strigăt. Nici de furie, nici de durere, nici de neputinţă, nici de impunere… Sunt autentic în noua mea formulă de interacţiune cu propria existenţă şi cu cei şi ceea ce o compune. În sfârşit, nu scot din mine ca să trimit la distanţă nici cele mai mari calităţi pe care cred că le am, nici cele mai mari defecte pe care nu sunt în stare să le stăpânesc sau să le inhib. Pur şi simplu, sunt. Şi nici măcar nu te simt la distanţă. Desigur, eşti, dar acum chiar suntem mai profund şi mai prezenţi în conexiune decât reuşeam să fim anul trecut, de o parte şi de cealaltă a mesei din bucătărie.

Kilometrii ăştia (şi nu doar ei, ci tot ceea ce am primit drept lecţie de când am plecat) mi-au dat ocazia să accept şi să îmbrăţişez cu deplină convingere că nu-i pot iubi cu adevărat pe alţii atâta vreme cât nu mă iubesc pe mine. Şi că toţi şi toate suntem dragoste. Şi că pentu orice, oricând şi în orice conjunctură, e în puterea noastră să decidem pentru noi. Şi doar pentru noi.

ropeAi încercat vreodată să-ţi imaginezi interacţiunea ta în cuplu ca pe un flux relaţional între trei entităţi? Tu, celălalt şi relaţia în sine. Fiecare existând, acţionând, dezvoltându-se şi respirând interdependent. Am primit de curând câteva motive de gândire pe tema asta şi mă grăbesc să vi le împărtăşesc în maniera în care am ales să reflectez la ele.

Tu, celălalt şi relaţia în sine. Şi prefer să încep cu al treilea element pentru că, probabil, unii dintre voi nu s-au gândit niciodată la el ca la o entitate. Sigur că relaţia este un rezultat al interacţiunii dintre tine şi celălalt, dar ea se dezvoltă independent de sentimente şi decizii unilaterale sau comune. Relaţia poate exista şi în lipsa sentimentelor sau, mai bine spus, indiferent de tipul trăirilor tale faţă de celălalt. Imaginează-ţi relaţia înainte ca dragostea să intervină sau chiar după ce ea, dragostea, a încetat să mai existe. În oglindă, acceptă eventiualitatea în care sentimentele continuă să producă efecte în condiţiile în care relaţia nu mai există. Are sens, nu?

Relaţia conţine fapte, gesturi, mesaje, situaţii, decizii. Şi fiecare dintre celelalte două entităţi ale ecuaţiei este strict responsabilă pentru ceea ce alege să pună în fluxul relaţional. Sigur că pot empatiza cu tristeţea sau exuberanţa celuilalt, însă nu voi fi niciodată responsabil pentru ceea ce el decide să implice în relaţia dintre noi. Sunt direct răspunzător pentru acţiunile mele, însă felul în care celălalt decide să le primească şi să le interpreteze este dincolo de graniţele potenţialului meu natural de implicare.

În consecinţă, pot alege, la rândul meu, să simt tristeţe, să mă bucur, să fiu contrariat sau surprins de ceea ce primesc de la celălalt capăt al relaţiei. Pot alege să cer schimbări de comportament, să accept starea de fapt, să încerc să influenţez modificări în funcţie de propriile pretenţii sau de propriul bagaj cultural ori comportamental. Dar de fiecare dată ar fi bine să ţin cont de faptul că rezultatele, îmbucurătoare sau nu, ale revendicărilor mele, sunt numai şi numai alegerile celuilalt. Dincolo de rugăminţi, tactici, şantaje, crize, zâmbete sau urlete.

Intervenţia unei a patra entităţi n-ar trebui niciodată privită suprapus sau congruent cu relaţia deja existentă între cele două despre care discutăm iniţial. Ea va dezvolta automat o a cincea, în funcţie de modalitatea în care hazardul sau condiţiile îi permit apariţia. A cincea entitate, adică relaţia, tipul de interacţiune iniţiat de al patrulea „jucător” cu minimum unul dintre actorii principali, se va dezvolta independent şi, ca şi în demonstraţia de mai sus, având drept interlocutor doar pe unul dintre ei.

Mai uşor de priceput: în momentul în care „mama lui” decidă să intervină în virtutea convingerii sale că tu eşti „o paraşută” şi iniţiază presiuni asupra fiului său pentru ca relaţia voastră să înceteze, poziţia ta este neutră. Presiunile sunt strict responsabilitatea ei, iar felul în care sunt receptate este strict alegerea fiului său, partenerul tău. Poţi fi mâhnită de părerile ei, însă ar fi bine să te gândeşti de două ori dacă el merită părăsit doar pentru că mama lui „aude voci”

La fel şi în cazul apariţiei unei relaţii amoroase alternative. Nu discutăm acum despre condiţiile în care ea poate apărea, avem suficiente alte ocazii să ciopârţim acest subiect în fel şi chip. Dar dacă unul dintre membrii relaţiei a ales să lase ca o astfel de interacţiune să existe, NIMIC din ceea ce vei întreprinde extern relaţiei voastre nu va fi de natură să influenţeze în vreun fel dispariţia sau continuarea a ceea ce pe tine nu te implică în mod direct. Poţi alege să accepţi, să ierţi, să renunţi, să simţi tristeţe sau indiferenţă, poţi alege să lupţi sau să capitulezi, să analizezi şi să schimbi ceea ce decizi că e partea ta de vină, dar nu, nu poţi alege pentru celălalt.

Şi poate că toate astea nu ne convin întotdeauna. Poate că toate astea ne pot chinui uneori luni de zile sau ani, poate că adesea ne surprindem gândind „Doamne, dacă aş putea să fiu acum în mintea şi în sufletul celuilalt, în urechea celuilalt ca să-i pot şopti gândul pe care eu îl consider bun pentru amândoi…” Poate că suntem părtaşi la traume care ne pot marca pe viaţă, ne pot aduce la disperare şi ne pot face să credem că nu mai găsim ieşirea, că am pierdut dragostea pentru totdeauna, că respirăm inutil, că nimic nu ne mai bucură şi nimic nu ne mai trebuie… Dar acestea toate sunt, desigur, numai şi numai şi numai alegerile noastre şi permisiuni pe care ni le facem nouă înşine cadou sau osândă, bucurie sau chin, soare sau tunet…

Îi mulţumesc Alexandrei Liţu pentru motivele de reflecţie din rândurile de mai sus şi pentru cele ce vor urma.

Plajă… Soarele strălucește, briza adie ușor, valurile se sparg zgomotos de țărm. Atmosferă care te îmbie la visare, în timp ce sorbi tacticos dintr-un frappe, tolănit pe șezlong, sub umbreluță.

Și tocmai pentru că e atât de frumos, nu-i de mirare că nu sunt singura care încearcă să profite de fuga din cotidian. Plaja e plină. Umbrelele nu sunt suficiente pentru numărul de doritori, așa că nu poți spera să păstrezi una doar pentru tine. Ești nevoit să accepți “vecini”. O realitate obiectivă care te poate enerva sau pe care o poți privi ca pe o extraordinară oportunitate de a observa și a învăța ceva. Eu am ales a doua variantă.

Lângă noi, sub aceeași umbrelă, sosește o familie. Bunicii, destul de tineri și în putere, tatăl și fetița de câteva luni. Bunicii sunt, în mod evident, părinții lui. Ea, mama, lipsește. Tatăl o ține în brațe pe cea mică – o drăgălășenie zâmbitoare, cu părul negru și creț. Bunicul îi dă indicații bunicii despre cum trebuie așezat un cearceaf lângă șezlonguri, la umbră, unde cea mică să se poată juca. “Flori, mai la stânga! Mai la stânga, Flori!”. Bunica se conformează.

Ceva din expresia bunicii mi-a atras atenția. O tensiune, o tristețe. Linia buzelor hotărâtă. Expresia unui om obișnuit cu greul. Mina dârză a cuiva care nu se dă bătut cu una cu două. Imediat după episodul cu așezatul cearceafului, bunica preia controlul. Îl întoarce din drum pe fiul ei care tocmai se pregătea sa mearga cu fetița în apă, cu nerăbdarea unui băiețel care vede pentru prima dată marea. Fetița trebuie pregătită. Pălăriuța, chiloțel de baie. Bunica face totul. Fiul o privește, obișnuit probabil cu imaginea. Apoi el pleacă în apă. Bunicul, între timp, dă o fugă după bere la barul de pe plajă.

Rămasă singură, bunica nu pare să aibă vreun gând de relaxare. Pregătește locul de joacă. Prosop pufos peste cearceaf, să-i fie comod celei mici. Rățuște. Scutece curate la îndemână. O privesc cum se agită, hotarâtă parcă să își facă de lucru. E rolul ei, nu? Să fie totul pregătit pentru ca familia să se simtă bine. Nici nu și-a dat jos rochia de plajă cu care venise îmbrăcată. Nu e timp pentru asta. Are lucruri de organizat.

Când fiul se întoarce din mare cu cea mică, bunica intră iar in acțiune. Prosop, șters copil, schimbat copil, preluat copil în timp ce fiul se așează tacticos pe șezlong. Bunicul a venit cu berea. Îi oferă și ei, ea refuză. La insistențele lui gustă un pic, apoi strâmbă din nas și i-o returnează cu aerul că nu are timp de prostii din astea. Are un copil de îngrijit. Cineva trebuie să fie perfect lucid și responsabil. Cine altcineva, dacă nu ea?

Privind-o, am avut un sentiment de deja vu. Mi s-a părut că o revăd pe bunica mea, cea care ne-a îngrijit și ne-a fost a doua mamă mie și surorii mele. Mi-am amintit cum se hiper-responsabiliza, cum încerca din răsputeri să aibă grijă de toată lumea, lăsându-se pe ea permanent pe ultimul loc, cum se străduia să păstreze casa imaculată după ce noi, mici fiind, ne jucam și lăsam dezastru în urmă, să găsească timp pentru gătit, spălat, calcat și joacă cu noi când părinții erau la serviciu. Mi-am amintiti cum a continuat să facă toate astea și mai târziu, când noi am crescut și ne puteam îngriji singure iar ea îmbătrânise și refuza să accepte că nu mai are energia de altă dată. Mi-am amintit răspunsul ei invariabil atunci când unul dintre noi, ceilalți, o îndemnam la odihnă: “Mai lasă-le, bunico, ieși și tu la o plimbare, odihnește-te!”. “Nu pot”, răspundea ea, exasperată de aparenta noastră lipsă de înțelegere, “dacă nu le fac eu, cine să le facă?”…

“Dacă nu le fac eu, cine să le facă?”… Copil fiind nu puteam pur și simplu să înțeleg rostul acestei întrebări. Tot încercam să dau un răspuns: “Păi sigur că are cine să le facă! Le facem noi!”, iar bunica ofta și repeta din nou aceeași întrebare, de parcă nici nu auzise răspunsul meu. Mult mai târziu am înțeles că întrebarea era retorică, și, de fapt, nici măcar nu era o întrebare.

“Dacă nu le fac eu, cine să le facă?” e un mod de viață. E un fel de a trăi, pe care, pare-se, multe generații de femei l-au adoptat. Poate să fie cultura noastră, poate educația, poate contextul social – cauzele sunt, cu siguranță, multiple și inter-conectate. Însă rezultatul este ceea ce a devenit un stereotip – femeia supusă. Femeia muncitoare. Femeia care face sacrificii pentru familie. Femeia care, odată cu căsătoria și venirea pe lume a copiilor, își abandonează propria identitate și se confundă cu rolul de mamă și soție. Femeia care se simte vinovată dacă își permite o mică plăcere pentru ea însăși. Femeia care a făcut aproape o compulsie din a avea grijă de ceilalți, și care nu-și dă voie să aibă grijă de ea decât după ce toți cei din jur sunt perfect îngrijiți. Problema e că ea nu e satisfăcută niciodată de cât a reușit să facă pentru alții, așa că rândul ei pare să nu mai vină vreodată.

Trec anii, copiii cresc și pleacă de acasă, iar ea, femeia “salvator”, nu-și mai găseste sensul. Pune presiune pe copii să ii facă nepoței și să-i dea ocazia să-și reia rutina de a îngriji de alții. Vin nepoții și e mulțumită. Face din nou ce știe ea mai bine. Desigur, nu prea e încântată de partenerul pe care copilul ei, în special dacă e băiat, și l-a ales. Nevasta lui nu-l va îngriji niciodată la fel de bine ca ea, mama. Nevasta lui nu-i calcă cămășile, le dă la “Nufărul”! Nevasta lui nu-i gătește, insistă să arunce banii la restaurant! Nevasta lui nu are grijă de copil, angajează bonă!

Peisajul familiei de pe plajă e completat de sosirea norei. Înaltă, subțire, cochetă. Pălărie de plajă chic, bikini, ochelari de soare de firmă, iPad. Mi-am și imaginat motivul întârzierii – o fi avut vreun conf-call la prima oră, sau câteva mailuri urgente de trimis… Află, relaxată, că bunicul a plecat deja la o mică plimbare cu cea mică. Se asează pe șezlong, abia schimbând o vorbă cu soacra, și pierzându-și privirea într-o carte electronică. Văd dezaprobarea în ochii bunicii.  Asta nu e femeie “cum trebuie”. Sigur e genul care nu calcă, are menajeră și mănâncă la restaurant. Sigur nu e genul care ar rosti vreodată fraza: “Dacă nu le fac eu, cine să le facă?”… I s-ar părea un non-sens. Mai degrabă te-ai aștepta s-o auzi spunând: “Am lucruri mai importante de făcut. Pe astea, casnice, are cine să le facă…”.

Privesc acest spectacol familial și mă fascinează scindarea dintre două lumi. Două femei, două universuri existențiale. Valori diferite. Priorități diametral opuse. Mă întreb de ce e nevoie de atâta contradicție. Oare nu e posibil să fii soție și mamă rămânând femeie? Oare nu e posibil să îi iubești pe ceilalți neuitând să te iubești pe tine? De ce simțim nevoia să tragem linia? Când și cum s-a născut stereotipul ăsta al femeii care se sacrifică? De ce trebuie să te sacrifici? Nu e mai simplu să fii, pur și simplu, fericit împreună cu cei dragi ție?

Sunt întrebări la care nu am un răspuns. Articolul ăsta nu are o concluzie. Singurul lui scop este să ridice întrebări. Ce înseamnă, de fapt, să fii femeie? Voi ce credeți?

Cu siguranţă se iubeau. În mod cert, se întâlniseră în aceeaşi redacţie, lucrau în departamente interdependente, se intersectaseră de mai multe ori pe coridoarele microcosmosului răcoros, cu uşor iz de hârtie veche, şi simţiseră amândoi impactul devastator al inconfundabilului amor. Se hârjoniseră prin colţurile întunecate ale clădirii sovietic-morocănoase, ba chiar la lumina rece a tuburilor de neon în care fluturi şi efemeride bezmetice îşi zdrobeau gămăliile decervelate la ore târzii, de „ediţie specială”.

Erau vii, erau frumoşi, erau înfierbântaţi, se devorau intelectual, cognitiv şi carnal. Se bucurau la cote înalte de interacţiunea nesperată. Şi s-au mutat împreună. La scurt timp, a intervenit prima băşină.

Ciorapi. Chiloţi. Fire de păr. Lungi, scurte, linse, cârlionţate. Pe albul chiuvetei. Pe bleu-ul capacului de la WC. Resturi. Gunoi. Cutii goale. Cutii de bere. Cutii de pizza. Cutii de pantofi. Cutii de farduri. Discuri demachiante folosite. Pantaloni de pijama găuriţi. „Haine de casă” retrogradate după îngrăşare sau după cura de slăbire.

De la „Puiuuuuuuu! Te rog să mă ierţi, de la prânz sunt o magazie de pârţuri şi n-am cum să le ţin în mine… Am deschis geamurile, da’ să ştii că tot pute… Iartă-mă…” până la „Toată seara te-ai băşit ca un porc! Nu te mai suport! Du-te la baie, ieşi pe balcon, fă o tură de bloc, da’ nu-mi mai infesta universul! Mi s-a impregnat mirosu’ în creier!” nu sunt mulţi paşi.

Dadada… Prima pârţâială cu efecte olfactive reprezintă „un nivel superior” al relaţiei în doi. Superior? Serios? În ce condiţii? Mă băşesc, deci exist. Absolut de acord. Igiena relaţională n-are treabă cu candoarea primei fâsâite sub plapumă, dar nivelul ei, al igienei, poate încuraja sau poate menţine nivelul hazliu al unei flatulenţe spontane. Cred că riscul abandonării complete a controlului şi interesului pentru curăţenia spaţiului comun poate deveni major în condiţiile delăsării şi amorţirii reflexului necondiţionat pentru respect.

Fetele au deseori falsa impresie că înjurătura le poate aduce mai aproape de statutul de companion asexuat sau chiar (Doamne, fereşte!) masculin mai ales atunci când anturajul de bere/meci/pescuit/”ieşeală” le devine din ce în ce mai nesuferit. Prima dată când li se răspunde la fel, şocul poate fi destul de mare. Când obiceiul perpetuează, deja n-ar mai fi multe de salvat. Universul se poate completa, după gust, cu râgâituri sonore, scărpinat în fund, frecat îndelung între degetele de la picioare, decopertat călcâie uscate pe parchetul din living şi aşa mai departe.

Necurăţenia în cuplu nu ţine doar de duş, haine sau aşternuturi. Poţi fi obsedat de germeni şi alte microorganisme şi, în paralel, complet delăsător şi infestat în ceea ce priveşte nivelul de igienă al comunicării verbale sau nonverbale. A nu polua aerul comun în mod consecvent şi dezinteresat nu e nici pe departe semn de conformism sau de îngrădire a personalităţii. Ne putem amuza. Din când în când. În ambele sensuri, de ambele părţi ale cuplului.

Concluzionând, femeile au voie să râgâie sonor o singură dată la trei luni. În rest, se vor exprima gazos doar într-un mod foarte discret, marcând fiecare episod cu un „pardon” şăgalnic, uşor piţigăiat şi pronunţat cu un aer vădit încurcat. Dacă reuşesc să şi roşească de fiecare dată, cu atât mai bine… Evident, glumesc. Dar pe bune, ţine-ţi cuplul curat…

În seara asta m-am enervat, am crezut eu, pe tine. De fapt, eram deja nervoasă pentru că eram obosită și îmi era rău. Așa că am căutat, fără să-mi dau seama, un vinovat pentru starea mea proastă. M-am enervat că ai dormit în mașină în drumul spre casă, când ne întorceam din concediul la munte, și m-am enervat că te plângeai de oboseală și dureri de spate când am ajuns, fără să pară că iei în considerare efortul meu de a conduce atâția kilometri, cu tine adormit în dreapta mea. Nu ți-am spus ce simțeam, nici n-am conștientizat cu adevărat că devenisem arțăgoasă. Asta până când, puțin mai târziu, m-am trezit spunându-ți, din senin pare-se, o răutate. O răutate gratuită, pornită de la o discuție banală. Te-am văzut rănit, m-am simțit vinovată, iar asta m-a enervat și mai tare pentru ca eu trebuia să fiu victima aici, nu? Când m-am trezit în rol de agresor? Mi-a venit atunci o poftă să devin și mai răutăcioasă, să mă iau la ceartă, să-ți mai reproșez ceva, doar doar s-o echilibra balanța.

Care balanță?

Momente ca cel de mai sus sunt frecvente în relații. Oameni care se iubesc, care în mod normal sunt deschiși unul cu altul, care au cele mai bune intenții din lume, se trezesc creându-și așteptări, ținând scoruri, învinovățindu-se inutil pentru motive stupide.

De ce oare simțim nevoia să facem asta?

Deseori uităm că noi suntem, de fapt, responsabili doar de jumătatea noastră de relație. Dacă ea, relația, ar fi un organism viu, și eu, și tu, am hrăni-o cu ceea ce alegem fiecare să punem în ea. Pun așteptări neîmpărtășite, pun frustrare, pun egoism, pun gelozie sau pun iubire, răbdare, generozitate, toleranță? În același timp, nici tu, nici eu, nu suntem responsabili pentru ceea ce pune celălalt în jumătatea lui de relație. Dacă eu pun încredere și tu pui gelozie, dacă eu pun generozitate și tu pui egoism, e, într-un final, decizia mea dacă vreau să stau sau să plec, dacă relația mă mai bucură și mă mai hrănește sau doar îmi fură energia.

Lucrurile par atât de simple, de logice. Și totuși…

Totuși, în realitate, petrecem o groază de timp îngrijorându-ne pentru ceea ce pune, sau nu pune, celălalt, în relație. TU ai dormit în timp ce conduceam, TU ai uitat să-mi spui cât mă apreciezi, TU ești vinovat pentru că acum sunt nervoasă. TU, TU, TU – e ca o mantră. Un cerc vicios în care ne aruncăm cu o voluptate bolnăvicioasă, știind tot timpul că nu ne va aduce altceva decât suferință, și totuși incapabili să-l întrerupem…

De ce obsesia asta pentru TU? De ce fuga permanentă de EU?

EU eram prost dispusă pentru că nu mă simțeam bine. EU am ales să conduc și aș fi condus la fel cu tine treaz sau adormit. EU am ales să pun o antiteză între durerea ta de spate și propria mea oboseală. EU m-am enervat și mi-am vărsat veninul într-o remarcă gratuită, iar apoi, tot EU am fost incapabilă să accept că am greșit și să opresc, cu blândețe, o discuție ce devenea neconstructivă… De ce EU am simțit nevoia să complic atât de mult ceva ce putea fi extrem de simplu?

Explicațiile sunt multe, și poate vor veni alte articole în care să despic firul în patru așa cum se cuvine. Pe scurt, îmi vin în minte motive precum: frica (frica de a nu fi exploatată, de exemplu, sau frica de a nu părea “slabă”, “vulnerabilă”), orgoliul, care e și el tot o fațetă a unei frici, incapacitatea de a dărui fără a aștepta ceva în schimb (eu conduc mașina, punct, și mă bucur că ești cu mine, treaz sau adormit) sau pur și simplu nevoia de a căuta un vinovat pentru momentele când ne simțim o versiune nereușită a propriei persoane. În spatele tuturor stă o proastă gestionare a propriilor emoții care, scăpate de sub control, se reped șuvoi și-l “inundă” pe celălalt.

Voi v-ați trezit vreodată repetând mantra lui TU? De ce, și când? Și cum ați reușit s-o înlocuiți cu EU, sau NOI?

Acum câteva seri, Roz Townsend a venit la Bucureşti ca să-şi promoveze una dintre cărţi. La finalul primei părţi a întâlnirii sale cu invitaţii editurii, în principal oameni de comunicare şi resurse umane, printre întrebări mai mult sau mai puţin stupide („v-am căutat pe Google în conferinţele TED şi nu v-am găsit”) şi răspunsuri la obiect sau de-a dreptul salvatoare de situaţii penibile („probabil că sunt celebră doar în capul meu”), am reţinut o întrebare simplă şi un răspuns cât se poate de firesc. „Care consideraţi că ar trebui să fie principalele calităţi ale unui specialist în comunicare?” Roz a redevenit serioasă şi preocupată de ştiinţa pe care o practică în profunzime şi a enumerat pe degetele unei mâini: „Pasionat, informat şi autentic”.

Conştiinţa mea a rezonat dublu auzind acest răspuns. În primul rând pentru că aş fi răspuns oricând şi oricui cu exact aceste cuvinte. Sunt, practic, crezul meu de muncitor în comunicare pentru mai bine de zece ani şi principiile care m-au călăuzit indiferent dacă am lucrat pentru instituţii media, personalităţi politice sau branduri diverse.
Pasiune pentru ceea ce fac am avut de fiecare dată, am acceptat în permanenţă că am ceva nou de învăţat în fiecare zi şi am ales întotdeauna să fiu eu, chiar dacă asta nu mi-a adus întotdeauna beneficii. Sigur că nu întotdeauna mi-au ieşit toate cum ar fi trebuit, erorile fiind ne natură să ne perfecţioneze şi să ne ajute, dar cu siguranţă nu am abdicat de la cele trei „predicate”.

În al doilea rând, mult dincolo de marginile relaţiei mele pasionale cu industria comunicării, am primit rezonanţa acestor cuvinte în planul relaţionării personale. Şi, fără să mă hazardez prea mult, în planul relaţionărilor de tip afectiv, emoţional, sentimental sau cum vi se pare vouă mai potrivit să le numiţi.

Pasionaţi devenim din momentul „clic”-ului. Asta dacă nu cumva cultivăm chiar o pasiune în sine pentru relaţiile cu alţii şi cu precădere cu sexul opus. Pasiunea se naşte de cele mai multe ori spontan şi brusc ne dăm seama că ne e dor de tot ceea ce nu ştim despre celălalt, că gândurile şi dorinţele abia ne mai permit să răsuflăm printre toate conexiunile pe care le proiectăm atât în deliciul momentan, cât şi în promisiunea perspectivei. Scriem, vorbim, atingem, răsuflăm cu pasiune. Tot pasiunea este aceea care ne poate lesne transporta pe tărâmul patimii, dar asta e altă istorie.

Pasiunea nu poate trăi şi nu poate dezvolta perspective dacă nu este susţinută de informaţie. Aşa cum aleg să învăţ zilnic despre domeniul în care aleg să mă dezvolt, la fel îmi propun sau aleg natural să ŞTIU despre tine, să aflu cine eşti, ce gândeşti, cum te poziţionezi faţă de subiecte care mă pot interesa şi pe mine, ce pot împărtăşi în interacţiunea cu tine şi, în consecinţă, cum îmi arată drumul alături de tine. Dacă pasiunea decide uneori să ne trăiască ea pe noi, informaţia este de natură să echilibreze şi să păstreze legătura cu realul, cu logica. Cu cerebralul activ, dat fiind că pasiunea de multe ori îl poate reduce la tăcere.

În fine, autenticitatea pare singurul dintre cele trei principii în care decizia conştientă poate interveni cel mai vârtos. Nu, nu spun că pasiunea şi nevoia de a şti nu sunt şi ele canalizate şi dezvoltate conform propriilor permisiuni de a le lăsa să se întâmple, însă decizia autenticităţii sau trucării ei mie îmi pare mai aproape de conştienţă şi de bagajul educativ decât celelalte două. Dacă nu eşti un maestru al deghizărilor, îţi va fi cel puţin greu să joci un rol mult diferit de acela al cărei partituri îţi este atribuit zi de zi.

Ce înseamnă, din punctul meu de vedere, să fii autentic în relaţia de cuplu? Practic, acelaşi lucru cu a fi autentic în munca de comunicare, în aceea de spălat pahare sau de vidanjare. Să-ţi asumi propriul rol în interacţiunile dorite sau nevoite, să te înfăţişezi moral ca exact acela care eşti, să-ţi trăieşti cu mişcări şi cuvinte fireşti fiecare gest şi fiecare gură de aer. Mai simplu, să te simţi bine în pielea ta fără a pica în primejdia suficienţei, dar şi fără să te judeci mai aspru decât meriţi.

I-am mulţumit lui Roz Townsend pentru minutele în care am avut ocazia să o ascult. M-am bucurat de prezenţa ei firească şi solară şi i-am mulţumit pentru autograful foarte personalizat de pe cartea ei despre prezentări de succes aşa cum mă bucur că am avut ocazia să vă împărtăşesc această scurtă paralelă despre trei calităţi esenţiale pentru a fi… om.

Printre primejdiile cele mai mari ale unei relaţii în doi, probabil că minciuna primordială se califică în primul eşalon al bolilor ce vor măcina în timp comunicarea şi capacitatea de a-l privi în ochi pe celălalt. Nu cred în necesitatea minciunilor spuse în grabă, la început de relaţie, sub amăgirea unui „lasă, că mai târziu îi voi spune adevărul, acum e prea frumos şi nu vreau să stric momentul şi nici nu ştiu cum va reacţiona…”. Cred, însă, în capacitatea nativă, profesională şi viscerală a oamenilor de a minţi cu seninătate.

Sper sincer să nu vă treacă prin minte că mă refer la minciuni nevinovate, la minciunele puerile despre câţi bărbaţi / femei ne-au trecut prin aşternuturi „până la tine”, despre cum s-a încheiat reţia anterioară sau despre ocupaţia mai puţin onorabilă a tăticului sau a vărului din străinătate… Deşi până şi banalităţile de acest fel îşi pot arăta potenţialul dezastruos mai devreme sau mai târziu, cu precădere atunci când subiectul revine în discuţie şi generatorul minciunii este nevoit să-l fundamenteze în mod la fel de mincinos.

Indiferent de obiectul său, cred că neadevărul primordial se cere el însuşi perpetuat, mai ales în condiţiile propice ale unor caractere ieftine. Căci cum altfel am putea cataloga spiritual o persoană care alege drumul minciunii chiar în etapa incipientă a noii apropieri, a noii descoperiri, a noilor dorinţe renăscute pentru dragoste, tandreţe, parteneriat, echilibru, idealuri şi autenticitate? Îmi este imposibil să înţeleg existenţa minciunii în condiţiile debutului unei iubiri autentice. Experienţele anterioare mi-au demonstrat că această incompatibilitate va trăda relativ rapid alte şi alte racile de partea celui care alege poteca mincinoasă.

Minciuna cere alte minciuni şi generează episoade cel puţin ciudate. Naşte disconfort şi, mai ales, remuşcări. Asta atunci când caracterul nu este atât de găunos încât minciuna devine un mod de viaţă, iar uşurinţa rostirii minciunilor înlănţuite nu e comparabilă cu simplitatea gestului cu care duci la gură un pahar de apă. Şi mă refer în primul rând la minciunile „structurale”, la acele neadevăruri spuse despre aspecte de care cuplul se va lovi în mod cert şi hotărâtor în mai multe rânduri după ce deciziile tandemului şi drumului împreună au fost luate.

Şi nu cred în „te-am minţit pentru că ai fi reacţionat prea puternic”, în „te-am minţit pentru că nu am vrut să te supăr”, în „te-am minţit pentru cu mi-ar fi fost greu să accept dezaprobarea ta”, în „te-am minţit pentru că eram la început şi mi-a fost teamă că aş fi putut să te pierd”… Nu cred în nimic din toate astea. Cred doar în „te-am minţit în condiţiile în care ştiam că orice minciună ţi-ar întuneca sufletul şi te-ar răni mai tare decât cel mai dureros adevăr”. Şi nici măcar nu cred că principiul ăsta ar trebui rostit şi pus pe masă în chip de regulament ori instrucţiuni de folosire. Alegi să minţi sau să spui doar adevărul încă din etapa formării tale ca fiinţă superioară, încă din primii ani ai educaţiei tale bazice. În consecinţă, şi cu atât mai mult în momentul în care te laşi cuprins de dragoste şi admiraţie pentru un partener nou, alegerea naturală a omului întreg, care presupun din start că eşti, ar trebui să fie adevărul.

Şi ca să nu vă las cu o impresie idealist-utopică asupra ceea ce am decis să vă împărtăşesc despre acest subiect, probabil că ar fi cazul să vă spun că toate acestea n-ar fi posibile dacă mulţi dintre noi, enervant de mulţi, n-am fi atât de talentaţi la a ne minţi singuri şi la a accepta cu seninătate minciunile celuilalt doar pentru că dragostea ne convinge că vom remedia cumva problema. Nu acum, pe loc… „Acum” e prea frumos… Acum suntem prea ocupaţi să iubim necondiţionat.

Îndrăgostirea e o stare emoțională. Dragostea e mult mai mult de-atât.

Hoarde de cercetători dezbat subiectul și scanează în neștire creierele oamenilor care se iubesc. Goana asta după rețeta chimică a iubirii a dat niște rezultate interesante, dar care încă sunt departe de a releva adevăratele profunzimi ale unor trăiri pe care numai cei care le-au experimentat le pot cu adevărat înțelege. Știința poate astăzi vorbi convingător despre îndrăgostire. Când e vorba despre dragoste, lucrurile devin ceva mai neclare…

Ce se întâmplă cu noi când ne îndrăgostim?

Păi datele, atâtea câte sunt, vorbesc destul de grăitor. Creierul îndrăgostit arată și se comportă la fel ca cel al unui dependent de droguri. Îndrăgostirea e heroină naturală. Ne fură mințile. Ne face dependenți. Doar că în loc de a tânji după senzatia supra-realistă pe care ți-o dă o substanță injectată în venă, suspini după un zâmbet, o privire, o atingere, un cuvânt.

Dacă ai trăit vreodata starea de dor nebun, care, într-un mod absurd, nu dispare de tot nici măcar atunci când sunteți împreună; dacă te-a mistuit dorința furibundă de a te cufunda în celălalat, de a te contopi cu el; dacă ai fost chinuită de sentimentul că ești inutilă și incompletă de una singură și că nu poți cu adevărat respira decât atunci când ești lângă el, atunci știi cum e să fii îndrăgostită. E valabil și pentru voi, băieți!

Încearcă să desparți doi îndrăgostiți și vei vedea cum arată starea de sevraj. S-ar putea atunci să înțelegi de ce e așa ușor să te apuci de droguri și asa greu să te lasi.

Și totuși, oricât de fascinantă și înălțătoare ar fi îndrăgostirea, la un moment dat ceva se întâmplă. Oamenii de știință spun ca neuronii se obișnuiesc pur și simplu cu nivelurile extrem de mari de endorfine (denumirea “chimică” a îndrăgostirii) și creierul începe după un timp (cam 6 luni) să revină la starea lui normală.

În experiență, treaba asta se simte ca un fel de “cădere a vălului”. Vălul e de fapt un fel de ceață roz care ți-a acoperit percepțiile luni de zile. Ea te făcea să râzi cu aceeași poftă când el povestea același banc a cincea oară,  să ignori ciorapii uitați în baie și farfuria nespălată din chiuvetă și să nu te deranjeze câtuși de puțin că lui nu-i plac prietenele tale și preferă să mâncați popcorn pe canapea sâmbătă seara uitându-vă la un film în loc să mergi la teatru, cum făceai tu mai demult.

Dintr-o dată, la fel cum se schimbă luminile în timpul spectacolului și toată scena dobândește altă dimensiune, altă adâncime, altă culoare, ochii tăi privesc același om și văd ceva diferit.

Dintr-o dată observi că niciodată nu are timp să te țină în brațe după ce faceți dragoste. Brusc remarci că prietenele au încetat să te mai sune așa des și că, în mod ciudat, îți e dor de ele, după ce n-ai mai avut timp, nici chef, să le vezi luni de zile. Privești în jur și-ți dai seama că apartamentul tău era parcă mai mare înainte să se mute el la tine. Sau poate era mai ordonat? Sigur rufele alea necălcate nu zăceau cu zilele pe fotoliu… Și, îți amintești cu certitudine că mai demult urai fotbalul. Cum ai ajuns oare să te uiți la meci în fiecare săptămână?

De aici, de la momentul fatidic când ceața roz se risipește, pornesc mai multe drumuri pe care poți păși. De-aici încep dragostea, rutina, plictiseala, enervarea, compromisul, devotamentul, tristețea, afecțiunea, singurătatea în doi sau orice combinație între ele. Ce anume îi face pe unii să pășească pe drumul iubirii profunde, care durează o viață și pe alții să pășească în virtutea inerției, mult după ce îndrăgostirea a dispărut iar dragostea a uitat să vină?

Astea sunt întrebări la care știința nu are încă un răspuns. Dacă ar avea, dacă s-ar inventa rețeta iubirii perfecte, probabil toți am fi într-o perpetuă Nirvana existențială iar eu n-aș mai avea nici un motiv să scriu toate astea. Până atunci ne rămâne experiența – a îndrăgostirii care a ratat marea transformare în dragoste sau, dimpotrivă, care a făcut saltul magic înspre locul în care, dupa ani, tot iți mai e drag sa vii acasă și să vezi acelasi chip. Și despre una, și despre alta, o să vorbim altă dată…

Îmi place dragostea. Îmi place să mă îndrăgostesc. Cui nu-i place? Îmi place senzaţia aia că, imediat după o nouă descoperire, începe să mi se facă dor de tot ceea ce nu ştiu încă şi sigur vreau să ştiu. Am spus asta de atâtea ori… „Mi-e dor de tot ceea ce nu ştiu încă despre tine.” Pentru că ştiu că o să-mi placă ceea ce voi descoperi. Pentru că în lunile în care cortexul meu e blocat de noua îndrăgosteală, îmi place tot ce descopăr. Adică inclusiv ceea ce n-ar trebui să-mi placă şi, de fapt, începe să devină de nesuportat mai târziu, când au trecut firbinţelile cele mari şi începi să mai vezi şi altceva în jur decât roz, mult roz…

Ce faci cu dragostea? La început devorezi. Te bucuri cu înghiţituri mari şi lacome de tot ceea ce ea aduce proaspăt în sufletul tău, în viaţa ta, în gândurile tale, în simţuri şi în perspective. Eşti (din nou) convins că e EA! Gândeşti puţin, simţi mult, parcă totul se aliniază şi se potriveşte, parcă brusc primeşti răspunsurile perfecte pentru toate întrebările pe care ţi le-ai pus până să apară EA. Procesele cerebrale introspective devin un şpriţ luuuung de vară, acidulat, ale cărui bule ţi se sparg obraznic şi jucăuş de vârful nasului. Doar te tachinează, ăsta e nivelul maxim la care eşti capabil să-ţi tratezi ecuaţiile emoţionale când tocmai te-ai îndrăgostit.

Poţi fi în starea asta mult şi bine. Sau poţi să începi să te trezeşti, să-ţi doreşti în mod legitim să duci dragostea la un nivel superior. Începi să şi vrei, nu doar să simţi. Începi să-ţi doreşti ca intensitatea trăirilor să înceapă să genereze avantaje comune, echilibru reciproc, construcţie… Probabil că mă voi strânge din viaţa asta nutrind aceeaşi şi aceeaşi obsesie a tuturor relaţiilor în care m-am implicat. La ce e bună dragostea dacă nu construieşte şi nu lasă semne palpabile acolo unde se naşte şi decide să existe?

Case în care nici măcar nu locuim suficient pentru a le transforma în cămin. Copii pe care nici măcar nu-i vedem suficient pentru a reuşi să ne convingem că sunt ai nostri. Vacanţe în care nu ştim dacă între a dormi, a respira, a gusta din viaţa bună, a râde cu restul familiei sau a fotografia rapid tot ceea ce ni se pare demn de arătat mai târziu prietenilor mai găsim timp şi resurse pentru a ne întoarce către omul de lângă noi ca să-l întrebăm „la ce te gândeşti?”.

„Noi doi nu ne-am întâlnit degeaba! Cu noi împreună Dumnezeu are un plan!” exclami cu ochi strălucitori, cu poftă să afli cât mai curând cum va decurge ceea ce speri că ţi-a fost predestinat, cu nerăbdare să începi să vezi îndeplinit ceea ce de la bun început pare să se traducă în „dorinţe comune”. Nici măcar nu trebuie să scadă intensitatea dragostei ca să afli că, de fapt, „planul” nu prevede mai nimic spectaculos. Am aflat că poţi rămâne veşnic îndrăgostit de omul de lângă tine fără ca asta să te împiedice să duci o viaţă anostă şi cu din ce în ce mai puţine perspective, cu din ce în ce mai puţine vibraţii.

Oricine poate avea un serviciu sau o carieră profesională. Societatea ne demonstrează că oricine, şi mai cu seamă cine n-ar trebui, poate face un copil. Cu un strop de noroc şi un dram de nebunie, oricine poate avea o casă. Televizor mare, electrocasnice, vacanţe all inclusive, multe rate la bancă, poate chiar şi o pasiune… Până şi dobândirea averilor e de multe ori un joc al hazardului, că „doar nu s-a îmbogăţit nimeni din muncă cinstită”.

Ce e dincolo de toate astea? Cât din mine mai eşti tu după primii ani în care am decis să facem împreună drumul cel lung? Cât din tine mai reprezint de când nu mai găsim timp să citim amândoi din aceeaşi carte, înnodându-ne picioarele printre perne şi sărutându-ne drept semn că putem să dăm pagina? Cât din focul aprins împreună am reuşit să-i oferim celui mic, pe care ni l-am dorit amândoi convinşi fiind că va fi cea mai importantă creaţie a interacţiunii noastre pe viaţă? Am reuşit să ne ţinem de plan şi să transferăm asupra lui dragostea noastră înmulţită cu înţelepciunea dobândită împreună pe parcursul vieţii în doi, totul la puterea capacităţii de a-i oferi mereu opţiuni, variante, liber arbitru?

Nu ne putem doar iubi şi atât. Dragostea autentică are nevoie, în timp, să se sprijine pe un întreg eşafodaj puternic, trainic, durabil. Dragostea în sine se dovedeşte mereu un sentiment firav indiferent de cât de tare şi de vesel ne arde pe dinăuntru şi pe dinafară. Dragostea consumă resurse şi pentru a trăi, trebuie să le primească. De la bucata de pâine pusă pe masă şi până la structurile de rezistenţă adăugate în timp: încredere manifestată în fapte, respect dovedit atunci când e momentul, susţinerea reciprocă şi permanentă, nu doar în răstimpuri, nu doar unilateral şi nu doar din obligaţie, comunicarea utilă, benefică, tot timpul şi nu doar în momente pe care le căutăm a fi „potrivite”, gânduri împărtăşite fără echivoc şi fără teama de a-l răni pe celălalt.

Şi multe, multe, multe altele despre care cu siguranţă vă voi mai spune cu altă ocazie.

Am auzit, și mai ales am pus, întrebarea asta de atâtea ori încât mi se pare ca ea ar putea ușor deveni un fel de barometru al sănătății unei relații. Sunt bine cu mine și cu el atunci când imi vine să răspund repede, ușor și mai ales sincer: “Mă gândesc că…” Sunt ușurată când el mă privește în ochi și-mi răspunde: “Mă gândesc că…”

Din păcate, de prea multe ori,  răspunsul nu vine nici repede, nici ușor și, atunci când vine, nu e sincer.

Aud: “Nu mă gândesc la nimic…” și, de fiecare dată, simt un gol in stomac și un gust ușor amar în gură. “Nu mă gândesc la nimic…” e, pentru mine, semnalul de alarmă, un posibil început al sfârșitului. “Nu mă gândesc la nimic” ar putea anunța momentul în care, fie nu prea mai avem ce să ne spunem, fie simțim pur și simplu că nu mai are rost să împărtășim cu autenticitate gânduri care ar putea deranja, rupe status-quo-ul, naște alte întrebari incomode…

Și, deși înțeleg toate astea, prea des m-am auzit, la rândul meu, dând același răspuns: “…la nimic…”.

Cum ajungem la: “Nu ma gândesc la nimic?”. Când și cum se disipă vraja ce pare sa guverneze toate începuturile pline de culoare, de efervescență, de povești pe care nu mai contenim să ni le spunem, de sete pentru poveștile celuilalt?

Când încetăm să mai fim cu adevarat curioși unul față de altul? După câte “nu mă gândesc la nimic” intrăm în acea inerție care ne face să continuăm să punem aceeași întrebare fără a mai spera sau vrea cu adevărat să primim un răspuns?

“La ce te gândești?” devine, după o vreme, la fel ca “Ce faci?” – o întrebare convențională, menită să lase impresia că am fi dornici să aflăm ce se întâmplă cu celălalt, când amândoi știm că nu e deloc așa. În același timp, cu greu mă pot gândi la o invitație mai directă către autenticitate, către a te “dezbrăca” în fața celuilalt. Chiar dacă aș vrea să răspund sincer,  am oare curajul s-o fac?

Îndrăznesc să-mi dezgolesc gândurile, fricile, furiile, tristețile? Sunt pregătita să-i dau acces în mintea mea, în acel acel loc în care nu mă mai pot ascunde, unde nu mai pot disimula, în care aș fi nevoită să-mi arunc toate măștile și să fiu eu? EU! Vulnerabilă. Imperfectă.

Iar el e oare pregătit să audă răspunsul meu sincer? Nu cumva speră să-i spun ceva care să-i bucure ego-ul și nicidecum ceva care să-l zguduie, sa-l pună pe gânduri, să-l oblige să se deschidă la rândul lui?

De prea multe ori am răspuns că nu mă gândesc la nimic. Aproape de fiecare dată mă gândeam, de fapt, la ceva. De obicei la ceva ce, credeam, nu-i va plăcea să audă. Atunci credeam că-l protejez pe el refuzând să-i dau un răspuns care l-ar fi putut răni. Acum înțeleg că mă protejam, de fapt, pe mine.

Acum aleg să întreb “La ce te gândești?” doar atunci când mă interesează cu adevărat să aflu răspunsul. Și mai aleg să-ți ofer cadou autenticitatea mea atunci când mă întrebi la ce mă gândesc. E alegerea ta dacă știi să prețuiești cadoul meu. E alegerea mea să nu mai irosesc nici un prețios “La ce te gândești?”.

La ce te gândeşti? Şi drept răspuns am primit un sărut mic, aproape filial, depus pe obraz cu gândurile aiurea, departe de orice intenţie de a verbaliza în vreun fel o posibilă rezolvare a ecuaţiei mele simple.

La ce te gândeşti? Şi drept răspuns am primit o privire voit caldă, iubitoare, dar foarte goală pe drumul dintre înţelesul întrebării mele şi reacţia de suprafaţă.

La ce te gândeşti? Şi drept răspuns am primit o avalanşă de mângâieri, o limbă umedă în ureche şi buze fremătânde pe tot trupul, de pe frunte până în călcâie, terminată cu o călăreală furibundă, suculentă, cu încleştări gemânde şi descătuşări atât de expresiv puse în sunete şi imagini memorabile.

La ce te gândeşti? Şi drept răspuns am primit o întrebare despre canapeaua cea noua pe care trebuie s-o instalăm în locul celei vechi, un memo verbal despre apropiata plată a ratelor şi încă o întrebare despre câte cămăşi mai am curate până la proxima vizită a menajerei.

La ce te gândeşti? La ce te gândeşti? La ce te gândeşti? La nimic!

Niciodată nu ne gândim la nimic. E imposibil să nu ne gândim la nimic. De fiecare dată când primesc sau dau răspunsul ăsta îmi aduc aminte de minutele de meditaţie din timpul antrenamentelor de arte marţiale, când sensei-ul încerca să ne apropie de performanţa asta. În meditaţie, negânditul la nimic se pare că reprezintă un maximum al capacităţii de concentrare. La antrenament încercam să vizualizăm puncte distincte de culori diferite, apoi puncte distincte de aceeaşi culoare, pe car ar fi trebuit să le putem controla separat, fiecare pe câte o traiectorie a lui. N-am ajuns niciodată nici măcar la prima fază a exerciţiului…

Ne gândim tot timpul la ceva şi cu siguranţă ne gândim la ceva atunci când tăcem în prezenţa celuilalt. Iubită, prietenă, fuck buddy, nevastă, amantă, mamă, logodnică… Ceea ce e de spus, spunem fără rezerve, ceea ce vrem să primească un răspuns este lesne scos la dezbatere, exprimat cât mai clar din dorinţa de a primi înţelegerea foarte rapidă a celuilalt. Ce nu spunem…

Nu spunem pentru că sunt gânduri care vrem să rămână doar ale noastre. Nu spunem pentru că ne e frică de eventuale reacţii pe care uneori le ştim, alteori le presupunem. Nu spunem pentru că uneori gândurile ne sunt atât de perverse ori nepotrivite cu momentul, încât ne e teamă că am putea să-i cutremurăm celuilalt principiile deja stabilite asupra cine suntem sau cine crede el că suntem. Nu spunem pentru că nu vrem, pentru că nu avem chef de o discuţie mai lungă, pentru că, în unele cazuri, am redeschide subiecte care au mai fost puse pe tapet şi n-au primit nicio concluzie iar noi ne-am pierdut apetitul pentru a o mai găsi.

La ce te gândeşti? Ne salvează un sărut, o carte, un film, o tartină, o înghiţitură din paharul cu apă, un telefon, o sonerie, o lăbuţă de căţel zgândărind a joacă, un tors rezonant de pisică… Orice ne poate rapid teleporta din spaţiul mlăştinos întins de întrebarea-cheie. Ştim de fiecare dată că un răspuns mincinos s-ar vedea de la o poştă, aşa că majoritatea ieşirilor sunt prin gesturi substituente, nu prin răspunsuri în doi peri. Şi ne lăsăm luaţi de val. Până la următorul prilej de a pune aceeaşi întrebare, până la următoarea ocazie de a nu primi un răspuns.

Aş da un bănuţ pentru ceea ce gândeşti acum? Nu. Aş da o avere pentru fiecare răspuns pe care nu mi l-ai dat de fiecare dată când te-am întrebat nătâng, drăgăstos, plictisit, nervos, adormit, gelos, pofticios, preludic, incitat, deznădăjduit, îngrijorat, bănuitor, fără urmă de interes, cu lacrimi sau cu zâmbet „la ce te gândeşti?”.